Manastirea Celic Dere

Situată la 30 km de municipiul Tulcea, între satele Posta si Telita, pe valea Cilicului, mănăstirea Celic-Dere a fost construită către mijlocul secolului al XIX-lea ca mănăstire de maici.

Mănăstirea are aspectul unui sat cu gospodării împrăștiate, în care se remarcă în mod deosebit casa stareței, casa ce adăpostește muzeul de artă ecleziastică și biserica. Aceasta din urmă a fost ridicată la începutul secolului 20, opera arhitectului Toma Dobrescu, printre puținele construcții etajate de acest gen din România. La demisol se găsește biserica de iarnă, la parter, biserica de vară; muzeul mănăstirii, organizat în fostul atelier de pictură religioasă și de țesut covoare, este deținătorul unui important tezaur de obiecte de cult, între care 43 de cărți bisericești tipărite între 1643-1843. Exemplarul cel mai valoros al colecției este, fără îndoială, Biblia de la București, din 1688.

În curtea Mănăstirii se află o moară de vânt, considerată monument de arhitectură. Vatra de pietate a ortodoxismului, Mănăstirea Celic-Dere este moștenitoarea și continuatoarea tradițiilor monahale dobrotene ale căror începuturi se înscriu în cronologia veacurilor IV-VII când ne sunt atestate atât de cunoscuta Episcopie a Tomisului, cât și cele dunărene de la: Axiopolis (Cernavoda), Troesmis (Turcoaia), Noviodunum (Isaccea) și Halmyris (Murighiol).

Descoperirile arheologice de la Niculitel ne-au adus la lumina zilei relicvele sfinților noștri amintiți de Martirologiul hieronymian: Zoticos, Attalos, Kamasis și Filippos, ca fiind martirizați la Noviodunum (Isaccea), iar cele din mai 2001 de la Halmyris confirmă informațiile scrise în Acta sanctorum Julii asupra celor mai vechi martiri din Dobrogea: Epictet și Astion, martirizați în timpul domniei lui Diocletian (anul 290) și ale căror oseminte se află azi în biserica Mănăstirii Celic-Dere. Aceleași perioade romano-bizantine (sec. IV-VII) i se înscrie și descoperirea din localitatea Slava Rusa ce trece a fi cel mai vechi așezământ monahal cunoscut până acum.

Afirmarea creștinismului în Dobrogea timpurilor întunecate, ne este documentată de activitatea Mitropoliei Celtiniei și mai ales de cea din Vicina. Din acest ultim centru al Ortodoxiei bizantine a fost chemat, de către voievodul Țării Românești Nicolae Alexandru, la 1359 mitropolitul Iachint pentru a înființa Mitropolia Ungrovlahiei. Împotriva vicisitudinilor acelor vremuri întunecate, cu războaie, distrugeri și răstristări din sec. al XVIII-lea și sec. al XIX-lea, viața își continuă pulsul la adăpostul pădurilor sau prin imensitatea stufărișurilor.

În această atmosferă de legendă legată de timpurile apuse, de credință și speranță în viitor, informațiile ne spun că prin anii de sfârșit ai veacului al XVIII-lea, câțiva călugări ardeleni veniți de la Sfântul Munte Athos au rămas în această poiană de pe raza satului Telita, nu departe de satele de mocani (păstori transhumați din Ardeal, stabiliți în Dobrogea). Aici, ei au construit un schit și câteva chilii. Un nefericit incendiu a distrus așezământul. Între anii 1833-1840, arhimandriții Dositei Crihau, Paisre și Atanasie Lisavenco, cu binecuvântarea Mitropoliei grecesti din Tulcea și aprobarea dată de sultanul Abdul Medgid în anul 1840, reușesc să reclădească noul așezământ monahal Celic-Dere, nume dat după cel al locului în care s-au stabilit. Dere = vale, Celic de la cuvântul cilec = fragi, și care s-a metamorfozat prin uzanță în „Celic” sau „Cilic”.

În 1846 s-a construit prima biserică, cu hramul Adormirea Maicii Domnului și un paraclis cu hramul Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil – ce servea și ca trapeză. Tot atunci s-a hotărât ca Mănăstirea Celic-Dere să rămână pentru călugărițe, călugării fiind strămutați lângă balta Saon unde vor construi un nou așezământ monahal ce va purta numele locului. Treptat, treptat, hărnicia călugărițelor de aici avea să aducă nu numai la dezvoltarea economică, ci și spirituală a mănăstirii. După reintegrarea Dobrogei în Pământul Strămoșesc, grupul de călugărițe de la Mănăstirea Celic-Dere au fost sprijinite de ierarhii Episcopiei Dunării de Jos pentru înzestrarea așezământului cu o serie de noi construcții. În 1901, episcopul Partenie Clinceni a pus temelia bisericii monumentale cu demisol care a servit o perioadă de timp ca paraclis de iarnă. Biserica mare poartă hramul Adormirea Maicii Domnului, iar cea de la demisol Izvorul Maicii Domnului.

În 1916 biserica a fost terminată „la roșu”, iar finisările din 1932 când, la 22 octombrie s-a săvârșit sfințirea. Planurile aparțin arh. Toma Dobrescu, iar picturile, executate în frescă, aparțin artistului plastic Gheorghe Eftimiu; sculptura a fost executată de Ion Dinea. Episcopul Nifon poate fi considerat al doilea ctitor al mănăstirii datorită activității culturale și spirituale pe care a depus-o. În incinta mănăstirii s-a înființat o școală primară pentru adulți până la vârsta de 40 de ani și o școală atelier de pictură bisericească. S-a organizat corul bisericesc și un atelier de covoare, de țesături naționale cu o secție de broderii artistice.