Si totusi mai exista o speranta

Vreau sa clarific de la bun inceput ca nu sunt un pescar de catch & release ci-mi place sa ma definesc ca un pescar de bun simt. Adica nu ma simte nici pescarul si nici natura atunci cand sunt pe balta. De obicei nu ma ingramadeste norocul la pescuit iar in rarele momente cand prind peste iau acasa numai cat imi trebuie si acela daca este in limita legala, indiferent de sunt pe privat sau pe salbatic.

Fiica-mea, fanul meu nr.1 s-a obisnuit deja cu deja celebra propozitie „erau prea mici ca sa-i aduc acasa”. Dar nu despre mine vreau sa va spun, caci cei care-si obosesc ochii din cand in cand pe aici au inceput sa ma dibuie in ce ape ma scald.

Ca idee, am facut acest mic intro ca nu cumva Doamne fereste sa aveti impresia despre mine ca-s genul care una zice si alta face cand este vorba de pescuit si luat peste acasa. Si acuma sa va antrenez intr-o mica povestioara, care este de fapt subiectul principal al zilei. Actiunea se desfasoara intr-o duminica la amiaza, la o partida la stiuca, pe o balta cu taxa.

Stuful s-a dat la o parte si un pusti si-a facut aparitia. Dupa el, mama lui.

– Buna ziua, ati prins cumva o stiuca? intreba mama.

– Da, am raspuns eu oarecum mirat atat de aparitia brusca a celor doi cat si de intrebare.

– Ti-am spus eu mami! Am auzit! spuse cel mic.

– Va rog daca se poate sa-i aratati si fiului meu pestele. V-a cautat peste tot, a auzit zgomotul cand ati prins pestele si a luat la rand toate locurile de pe balta sa va gaseasca. I-a fost greu sa va gaseasca din cauza stufului.

Am scos din apa marlita, caci la 30 cm cat avea nu o puteam numi stiuca. Era superba si o retinusem doar sa o prezint colegilor de pescuit urmand apoi sa se intoarca la loc in apa.

Ei bine, atunci cand am scos stiuca din apa am vazut in ochii acelui baietel o licarire ce rar mi-a fost dat sa vad. Fata i s-a inseninat brusc stapanindu-si cu greu bucuria si emotia.Nerabdator, din priviri a cerut permisiunea mamei de a intra in discutie cu mine. Si odata primita stai sa ma vezi cum faceam fata cu brio zecilor de intrebari despre cum pescuiesc eu la stiuca 🙂 Cum este lanseta, de ce se aude asa cand lansez, cum de se poate intepa stiuca folosind o naluca moale cu acul in ea, de ce firul textil, cum, in ce fel, de ce, cat costa, de care si multe, multe intrebari. Se vedea ca pescuitul era pentru el o pasiune, ma privea fix in ochi ca nu cumva sa scape ceva din ceea ce-i spuneam si absorbea toata informatia ca un burete.

Apoi a venit randul lui si mi-a povestit pe nerasuflate cu a prins el doua stiuci una mai mare si alta (micuta) ca a mea. La o rotativa, cu o lanseta telescopica mult mai grea ca a mea. Si la sfarsit, cu ochii in pamant si cu o jumatate de voce mi-a spus ca el a eliberat stiuca cea mica. Am inteles, am zambit, l-am felicitat si i-am spus sa stea linistit ca asa voi face si eu la final cu stiuca mea. Pentru ca asa simt ca-i bine.

Apoi mi-a multumit si au plecat prin zidul de stuf. Atunci mi-am dat seama ca aici, in locul unde aproape nimeni nu mai are nici-un fel de respect fata de natura, fata de resursele sale totusi mai exista o speranta.

Tarziu, cand analizam toata intamplarea m-am gandit ca trebuia sa-l recompensez pe acel baietel cu ceva, nu stiu cu ce, macar cu cateva naluci, pentru ca cei ca el din generatia tanara de pescari sunt din ce in ce mai putini si trebuie stimulati sa ramana in zona bunului simt.

Am increderea ca o sa-l mai intalnesc pe micul pescar si atunci nu mai ratez ocazia sa-i fac un cadou.