Una dintre cele mai vechi ocupaţii ale omului o reprezintă prelucrarea lutului.
Pe teritoriul judeţului Tulcea, ceramica este practicată încă din epoca neo-eneolitică, aproximativ 5000 de ani a.Ch., fiind reprezentată de culturile Boian, Hamangia, Gumelniţa şi Cernavodă I, prin dovezile arheologice descoperite în localităţile Ceamurlia de Jos, Isaccea, Trestenic si Luncaviţa.
Etimologia cuvântului ,, ceramică” îşi are originea în cuvântul grecesc ,, keramos”, care include noţiunea de coacere şi în acelaşi timp caracterul de plasticitate al argilei.
Ceramica înglobează un complex de materiale, care au la bază compuşi ai silicatului de aluminiu, adică ai argilei. În amestec cu alte substanţe, compuşii silicatului de aluminiu, conduc la obţinerea de diverse categorii de ceramici.
Este deja un lucru cunoscut, că cele mai vechi tehnici de prelucrarea a lutului, s-au menţinut la noi în ţară în judeţul Mureş, localitatea Deda şi două sate învecinate , Pietriş şi Morăreni, unde vasele se făceau din suluri de lut, încolăcite după formele dorite şi apoi modelate cu mâna.
Din discuţiile purtate cu meşterii olari, la târgurile de meşteri populari din ţară, unde am fost invitat la rândul meu ca meşter popular, am aflat că diferenţierea ceramicii s-a făcut în funcţie de o serie de factori, cum ar fi:
- calitatea materiei prime utilizate, în primul rând a argilei.
- cunoştinţele şi mijloacele tehnice pe care le-au avut cei care au confecţionat obiectele din lut.
- tot mai larga folosire a produselor ceramice, care a dus la apariţia diferitelor categorii
- funcţionale şi a formelor din cadrul lor.
- preferinţele pentru anumite metode tehnice şi motive ornamentale.
- modul de ardere al vaselor , prin care s-a obţinut , ceramica roşie şi neagră.
- deplasarea populaţiilor dintr-un loc într-altul.
- circulaţia geografică tot mai largă a produselor.
Ceramica s-a diferenţiat calitativ şi artistic, odată cu societatea.
A apărut astfel ceramica de uz casnic obişnuit, dar şi cea de lux, care a satisfăcut cerinţele claselor conducătoare.
Ea a avut un loc de cinste , lucru pe care azi cu greu îl putem înţelege. Era utilizată, la masa săracului dar şi la masa bogatului, fără concurentele ei actuale, porţelanul şi fierul smălţuit.
Ceramica românească a apărut în procesul complex de formare al poporului nostru, a culturii sale materiale şi spirituale.
Ceramica confecţionată la roată, poate fi împărţită în funcţie de ardere, în trei mari categorii : ceramica neagră, ceramica roşie, ceramica nesmălţuită şi smălţuită.
Ceramica românească smălţuită, a apărut şi s-a dezvoltat sub influienţa celei bizantine, mai ales în Dobrogea şi de-a lungul Dunării, unde schimbul cultural cu Bizanţul se făcea mai intens.
Meşterii olari făceau oale cu o toartă, oale cu două torţi, oale ceaun, oale mici cu o toartă, tigăi cu trei picioare, etc.
Acest meşteşug a rezistat până astăzi, mai ales datorită unor sărbători, din care putem aminti Moşii de Vară, când cei vii dau de pomană, pentru pomenirea celor morţi, vase de ceramică.
În acelaşi context, se poate menţiona utilizarea ,, vaselor de post”, adică a unui rând de vase de lut, în care hrana se prepară şi se consumă numai în perioadele de post din an.
Caracteristice erau şi produsele făcute anume, în legătură cu unele obiceiuri de familie şi sociale : ulcioarele de nuntă, castroanele de nuntă.
Nu în ultimul rând putem aminti de frumuseţea ornamentelor reprezentate pe vasele de lut, specifice fiecărei zone unde sunt confecţionate.
În Dobrogea veche, dar şi în sudul Basarabiei, a fost sesizată lipsa unor centre importante de olărit. Aceasta se datorează faptului că aria mai sus menţionată, era în calea invaziilor, mai târziu Dobrogea, devenind provincie turcească. De remarcat faptul că, populaţia în zona continentală a Dobrogei era foarte rară.
După colonizarea Dobrogei, începând cu anul 1978, au apărut şi aici câteva centre de olărit, dar acestea au fost strict cu scopuri utilitare. Ele nu au o importanţă deosebită din punct de vedere al transmiterii tradiţiilor, deoarece au fost deservite de olari de neamuri diferite.
Cea mai mare parte a metodei de lucru, utilizate în prelucrarea lutului din zona Dobrogei de nord, a fost adusă din Muntenia, mai precis din aria Pisc-Pucheni( Jud. Prahova)3.
În judeţul Tulcea, ultimile centre de olărit până în anii 1980, au fost în următoarele localităţi :Tulcea, Luncaviţa, Iaila, Izvoarele, Alba, Cârjelari şi Dorobanţu.
Treptat, odată cu apariţia noilor materiale cum ar fi porţelanul, fierul smălţuit, aluminiul, inoxul, plasticul, ceramica începe să piardă supremaţia deţinută atâta timp, rezistând totuşi şi în zilele noastre, doar prin dragostea unor oameni, pentru acest meşteşug.
Lucrarea de faţă se doreşte a fi un document, o mărturie, cu privire la unele aspectele legate de practicarea olăritului, în perioada cuprinsă între anii 1946-1993, de către meşterul olar Rusu Vasile, din localitatea Dorobanţu, judeţul Tulcea.
Rusu Vasile s-a născut în anul 1934, luna iulie, ziua şaisprezece, în localitatea Dorobanţu, judeţul Tulcea. Pe părinţi săi îi chema : tata –Radu şi mama -Licheria. Rusu Vasile a învăţat olăritul de la bunicul şi de la tatăl său, care erau meşteri olari, dar şi agricultori.
După alipirea Dobrogei la patria mamă, bunicii lui Rusu Vasile au venit şi s-au stabilit pe aceste meleaguri, în localitea Dorobanţu, judeţul Tulcea.
,, Bunicul meu era provenit de la Bârlad, de pe undeva, nu ştiu anume de unde. Îl chema Gheorghe. Era olar, dar lucra şi pământul, adică era şi agricultor. Bunicii au fost cei care s-au mutat la Dorobanţu. Aici se făcea olărit, numa cu lut de la Peceneaga. Din altă parte nu se lua. Tata, la fel, când nu era de lucru la câmp, făcea oale din lut. Centrul de olărit era la Dorobanţu. Aici erau 16 meşteri.
Erau meşteri buni: Constantin Apostol, Ştefan Ilie, Gicu Ilie, Ion Alexi, Nicu Apostol, Lungu Vasile- bunicul lui Lungu Vasile care mai face şi acum oale de lut în Dorobanţu. Lungu Vasile, a mai învăţat şi de la Constantin Apostol, că s-a înrudit cu ei, a luat o soră de-a lui Constantin şi aşa a mai învăţat câte ceva de la familia lor. Şi restul de meşteri erau buni, da ăştia şase parcă îi întreceau pe toţi.”
Din relatările lui Rusu Vasile, reiese că singurul lut, ideal pentru confecţionat obiecte ceramice, era cel din zona localităţii Peceneaga, apropiată fiind de localitatea Dorobanţu, unde se afla centrul de olărit al zonei.
Etapele prelucrării lutului, până la operaţiunea de smălţuire
„Cum făceam? Aduceam pământul de la Peceneaga cu căruţa. Lutul este pe o japşă, aşa, nu pe malul Dunării.
La început, cam două rânduri de hârleţe dai la o parte, şi dai de un rând, da numai un rând de lut bun. Atât. Un rând înseamnă cam o jumătate de metru, cam atâta este bun. Ce înseamnă bun? Păi să nu aibă mizerie în el, bucăţi de scoici, pietricele, şi alte mărunţişuri.
Lutul trebuie să fie curat ca untul. Un meşter bun îl simte imediat la mână. Asta se învaţă în timp, nu poţi explica de ce este bun. Mâna ta simte într-un fel că lutul este bun pentru lucru. Sub lutul bun, apare un strat nisipos, care nu este bun. Noi luam ce ne plăcea. În Peceneaga nu erau olari. A fost unul, da nu mai ştiu cum îl chema.
Despre lut, să-ţi spun cum faci cu el. Mergi la locul de unde îl alegi, să fie bun, îl încarci în căruţă şi îl aduci acasă. Aici îl dai jos într-un loc foarte curat, pe ciment, dacă ai, sau pe o planşetă de scândură, mare. Pe urmă cu o sapă îl desfaci şi îl uzi cu apă, îl faci bulgări şi îl pui pe planşeta de lemn sau de ciment şi îl iei la pisat.
Dacă nu ai malaxor, îl pisezi cu piciorul. Îl pisezi până se adună el singur, şi se face untos.
Apoi faci calupurile. Calupurile le faci în funcţie de cum poţi să le prelucrezi, şi în funcţie de cât de mari sunt obiectele pe care le ai în lucru. Dacă eşti mai voinic le faci mai mari, dacă nu, mai mici. Să fii sigur, ,,alegi” lutul şi la mână, ca să nu aibe nici un fel de impurităţi. Faci din lut un calup mare, îl pui într-un loc la răcoare şi îl stropeşti din când în când cu apă. Apoi îl încingi cu un nailon deasupra şi poate să stea aşa şi o lună fără probleme. Pe vremea când făceam eu oale, nu aveai cum să ţii lutul aşa mult timp, pentru că lucrai mereu. La două zile goleai cuptorul, că erau multe comenzi.
Văzând la tata am învăţat şi eu. Lăsam un vizor, la uşa cuptorului de ars oale , băgam un beţişor uscat, de salcie, şi se aprindea băţul. Când se aprindea băţul vedeai la fix glazura, adică smalţul, dacă-i făcut, sau nu-i făcut. Dacă nu era gata smalţul, mai lăsai focul să ardă.
Mai dădeai un foc, sau mai dădeai două. Focul avea culoare roşie. Smalţul începea să fiarbă, şi se cunoştea lucrul ăsta. Când se oprea din fiert se făcea oglindă. Atunci ştiai că este temperatura care trebuie, 880-900 de grade C. Ardeam la temperaturi mai mari, porţelanul, la 1360 de grade C maximum, cu gazmetan, când am lucrat la Combinatul Fondului Plastic. Noi nu aveam termometru, ca să măsurăm temperatura. Am aflat mai târziu, la Bucureşti, la Combinatul Fondului Plastic, că atâtea grade are cuptorul, când se opreşte din fiert smalţul. Noi lucram la ochi, nu ne trebuia termometru. Simţeam când era momentul potrivit. Lucrurile astea nu se pot explica. Ori le simţi, ori te laşi de meserie. E un dar de la Dumnezeu. Apoi mai băgam ultimul foc, un braţ de lemne subţiri să facă flacără, şi gata, opream cuptorul. Îi astupam gura jos, şi îl lăsam până a doua zi. Era cerinţă de marfă, aşa că trebuia să scoţi obiectele arse din cuptor, a doua, sau cel târziu a treia zi. Într-un cuptor puneam 200 de căni, până la 1200 de străchini, farfurii, şi oale. Era un cuptor mărişor.”
Elemente indispensabile în meşteşugul olăritului, sunt: uneltele de lucru şi cuptorul de ars oale.
Rusu Vasile, descrie cuptorul de ars oale şi uneltele utilizate de el, pentru perioada în care a practicat acest meşteşug, până să se angajeze la Combinatul Fondului Plastic, din Bucureşti.
,,Uneltele cu care lucram eu, erau :
1- Roata olarului – este alcătuită dintru-un ax metalic, drept, care are la capătul de sus un disc metalic, cu diametrul cam de 30 de cm. Pe disc se ,,aruncă” bucata de lut, ca să se fixeze bine, pentru a fi lucrată. Axul este fixat şi sus şi jos, în două lagăre, care de obicei erau din lemn de corn, foarte rezistent la uzură. Ungeam cu vaselină, sau cu seu, ca să se învârtă uşor axul în lagăr. În ultima vreme se mai foloseau şi rulmenţii, pe post de lagăr. În partea de jos a axului, este un alt disc, mai mare decât cel de sus, cu diametrul de 70-80 cm. Discul acesta este tot din metal, dar are deasupra lui un strat gros, cam de 5 centimetri, din lemn.
Foloseam lemn de stejar, dud, fag, sau corn. Lemnul trebuie să fie mai greu, să aibe roata inerţie, când o învârţi cu piciorul. (Fig. 1 )
2- Vasul pentru apă– în el înmoi mâna şi pielea de căprioară, ca să alunece mai uşor pe obiectul pe care îl lucrezi. (Fig.2)
3- Pielea de căprioară– pentru finisajul gurii vasului (dacă nu ai piele de căprioară foloseşti o bucăţică de folie de plastic)(Fig.3)
4– Aţa – desprinzi cu ea obiectul de pe roata olarului, ca apoi să-l iei cu ambele mâini, şi să îl pui deoparte. Obiectul este foarte bine lipit de disc, şi dacă nu tai întâi cu aţa, între fundul vasului şi disc, nu îl poţi desprinde. Tragi de el şi l-ai stricat. (Fig. 4)
5–Şorţul olarului– te protejează de apa şi de bucăţile de lut,care sar în timp ce lucrezi. (Fig. 5)
6–Fichiaşele– Sunt nişte bucăţi din metal, cu care modelezi vasele din lut. Îi dai anumite curburi, adâncituri, ori îl finisezi. Cu fichiaşul lucrezi numai pe exterior.(Fig.6).
7–Cornul pentru ornat – se desenează cu ajutorul lui, pe oalele de lut, diverse ornamente, cum ar fi: spirala, cercul, valul, etc. ( Fig.7)
Este construit dintr-un corn de vită, scobit pe interior, căruia i se prinde la un capăt, o bucăţică de pană de gâscă. În interiorul lui se pune culoarea, care curge prin pana de gâscă pe suprafaţa vasului.
8-Cuptorul pentru ars oale (Fig.8) ,, Cuptorul, cum îl făceam: aveam pe mijloc un picior, din cărămidă crudă şi de pe margine plecam cu o boltă, pe care o propteam în piciorul din mijloc. Făceam din colo altă boltă, făceam din colo altă boltă şi pe urmă le completam cu cărămidă deasupra. Apoi făceam grătarul, orificiile, cutare, şi pe urmă îi făceam sfera sus.
Eu făceam cuptorul cam de 1,2 metri pe o parte, şi încă 1,2 metri pe cealaltă, deci 2,40 metri era lărgimea. Pe urmă urcam un metru în sus şi se aduna şi se făcea ca o sferă. Sfera avea înălţimea cam de un metru jumate, aşa ca să poţi să închei partea de sus. Nu poţi cuptorul deodată să-l închizi, îl închei aşa ca o sferă. De fapt este ca o jumătate de sferă. Bolţile se făceau din cărămidă crudă, iar sfera puteai s-o faci şi din cărămidă arsă. Când dădeai cu mortar din pământ ud, cărămida se prindea mai bine, că sugea din umezeala aia a mortarului. Cărămida arsă nu prea era rezistentă la ars, nu sugea cum suge cărămida udă.
Cărămida udă suge nemaipomenit de bine şi se face priză foarte bună. Am făcut şi la Constanţa aşa, când lucram la cooperativă. Asta era tot.
Cuptorul are o gură pe unde se bagă lemnele şi alta pe unde bagi oalele. Mai are şi hornul pe unde iese fumul, când faci focul.
Înlăuntru este o masă, să-i zicem aşa, tot din cărămidă nearsă, cu găuri pe unde iese focul şi pe care aşezi oalele pentru ars. Găurile le faci cam la 15-20 de centimetri una de alta.
Unde bagi oalele, cârpeşti, adică zideşti cu cărămidă şi dai foc. La început o să afume puţin, când arde deodată, da când ajunge fumul la temperatura care trebuie, focul arde curat, fără fum.
Vasele pentru ars se pun în cuptor înainte de a aprinde focul. Eu făceam cuptorul jumătate îngropat în pământ, pentru că aşa nu crăpa. Era mai stabil, era mai bine aşa.
Dacă cuptorul este cu totul afară, mai bate vântul în gura focului, se mai pierde căldură, temperatura nu este constantă. Cum să zic, nu faci treabă bună. Dacă făceam aşa, cuptorul mă ţinea cinci, şase şi zece ani. Nu se strica. Doar vatra se mai strică, dacă nu o faci bine. Dacă făceai vatra din cărămidă, bună, crudă, mori tu şi nu se mai strică. Când aprindeai focul şi se ardea cărămida aia crudă, se făcea de ziceai că e ciment.
Înăuntru puneai un rând de ghivece sau de oale, ce aveai, şi peste ele puneai alte feluri de obiecte.
Nu putea oricine să încarce un cuptor cu vase de lut pentru ars. Că dacă le pui fără să te pricepi, strici tot.
Vasele se ştergeau un pic la gură, ca să nu se lipească unele de altele, deoarece erau glazurate. Dacă le puneai fără să le ştergi la gură, deveneau tăiose. Oricum rămânea un pic de luciu, acolo unde ştergeai, dar nu era bine să fie stratul de glazura gros. Asta era.
Faci vasul de lut, îl laşi să se zvinte bine, până a doua zi. Îl laşi la umbră, dacă este vara, altfel crapă.
Dacă faci ciorchine de struguri, sau faci flori pe exteriorul vasului, practic, aplici nişte bobiţe din lut, pe care le modelezi cum vrei. După aceea îl înhumezi cu caolin, îl laşi să se usuce bine, şi îi mai faci o pictură cu oxid, dacă ai oxid. E mai bine să îl pictezi frumos şi pe urmă ,,mergi aşa incolor”, adică îi dai glazură, adică îl smălţuieşti.
Cu lac se dă numai în ziua în care le bagi în cuptor. În cel mai rău caz, poţi lăsa şi pentru a doua zi. Apoi aprinzi cuptorul. Completezi mereu cu lemne. Când ajunge temperatura la 900 de grade C, mai pui un rând de lemne şi laşi până a doua zi să se ardă, să se răcească. A doua sau a treia zi, trebuia să dai marfa, că te aşteptau clienţii.
Erau anii ăia, când veneau şi dormeau la poartă, în stradă, ca să îţi ia marfă.
Cum intrai în sat, la margine, acolo vindeai marfa, nu mai apucai să ajungi în centru, ţi-o cumpărau pe toată. ”
Unul din secretele olăritului, este modul de obţinere al glazurii. Glazura este utilizată pentru smălţuirea vaselor din ceramică. Vasele smălţuite au un dublu avantaj: primul-estetic, prin luciul pe care îl dobândeşte în urma procesului de ardere, şi al doilea- utilitar, prin impermeabilizarea suprafeţelor tratate ale vasului. Rusu Vasile ne dă detalii despre tehnologia de obţinere a glazurii.
,, Glazura o faci din minium de plumb. Amesteci cu minium de plumb şi nisip dat la râşniţă, foarte bine, şi apoi amesteci cu totul. La 4 kg de minium de plumb, pui un kg de nisip. Da nisipul să fie fin de tot. Apoi pui apă şi amesteci să nu fie nici prea gros, da nici prea subţire, ca un lapte, aşa, şi îl dai cu polonicul pe vasele de lut. Vasele nu trebuie să aibă praf pe ele, altfel nu prinde glazura. Vasul absoarbe glazura şi glazura se usucă pe vas. Pe timp de vară, în maxim două ore, bagi vasele de lut la cuptor.
Noi ne făceam singuri minium de plumb, din plumb. Aveam o tavă din fier, în care puneam bucăţi de plumb şi ardeam până se făcea minium de plumb. Ardeam o zi întreagă. Puneam 50-60 kg de plumb şi mergea focul toată ziua. Îl ardeam până se făcea ca mălaiul, ca făina. Ăsta era minum de plumb. Miniumul de plumb era şi scump, nici nu se prea găsea şi nici nu era de prea bună calitate.
Aşa că îl făceam noi. Aveam nişte curele din plumb, curat, se găseau, da nu ştiu de la ce erau.
Nu aveai voie să cumperi plumb, pentru că ziceau comuniştii că este monopol de stat.
Da noi găseam curelele din plumb nou, de unde era ,,ciordit” nu ştiu. Foloseam şi alte bucăţi, de la ţevi de plumb, dar şi din alte surse. Găseai câte un client din ăsta care îţi aducea. Se mai folosea, încoace, şi plumbul de la acumulatorii de maşină, în lipsă de altceva. Se făcea glazura mai repede, din plumbul de la acumulatorii de maşină, da nu făceai treabă prea bună cu ea . Dădeai cu această glazură, făcută din plumbul de la acumulatorii de maşină, pe ,,hârburi de oale”, da ca să dai pe străchini, să faci o marfă bună, nu mergea.
Plumbul după ce îl arzi, are culoarea galbenă. Apoi îl amesteci cu apă şi cu nisip, şi tot galben rămâne. După ce îl faci glazură şi îl arzi, devine transparent. Într-un timp era criză mare de glazură, pe când lucram eu la Constanţa, la cooperativă, fusesem detaşat o perioadă. Şi erau unii cu oale prin piaţă şi mă rugau să le fac eu glazură. De unde să vă dau eu glazură? Mie îmi dă la cooperativă un butoi pentru ce am eu de făcut, de unde să vă dau eu glazură. Erau din ăştia care veneau de moşi, unguri din ăştia.
Da unde putem găsi, mă întrebau ei. Nu ştiu, unde, nu mă interesează le ziceam eu. Nu făceam eu aşa ceva, să fur de la cooperativă şi apoi să vând, glazură. Eu mai bine făceam 20 de ghivece la cuptor şi îmi luam o pâine.
Să-ţi spun ceva: cel mai cinstit meseria se fură, nu să ţi-o dea meşterul. ”
Meşterul olar Rusu Vasile, îşi aminteşte cum a luat contact cu meşteşugul olăritului, cum ,, a furat meseria”, cum vindea produsele obţinute, dar şi alte aspecte ce decurg din practicarea acestui meşteşug.
,, Meseria, trebuie să ai ochi să o furi. Eu am avut trei fraţi, da nu a învăţat nici unul. N-au putut să înveţe, poftim. Numai eu am învăţat. Şi totuşi aveam grijă, nici noaptea nu dormeam. Ca să vă spun: mă, oi putea să învăţ eu să fac strachini ca alţii, oare oi putea? Tare mult mă frământam. După ce mi-am dat drumul la mână, au trecut toate frământările. Am învăţat şi străchini, am învăţat şi farfurii, am învăţat de toate. La 13 ani deja făceam lucrurile foarte bine.
Aveam nişte vecini care nu puteau să facă borcane de 30 de kg. Da eu făceam, nu era glumă.
Un văr de-a lu tata, avea un văr, care venea şi spunea: tui mama lui de băiat, da când o învăţat el la 14 ani să facă borcane. Că al meu are 18 ani şi nu poate să facă. Se deoache şi i se strică borcanul pe roată. Tatăl meu păţea la fel. Lucra la borcan, ce lucra şi deodată se deforma pe roată, se rupea şi se strica. Nu putea face borcane. I se stricau.
Eu ,,am furat” de la un văr, care lucra foarte bine, borcane. Îl luă tata să ne lucreze şi nouă. Îl plătea. El era aşa la vreo 16-17 ani, învăţase bine.
Eu am încercat şi parcă văzui că merge. Şi cu parcă ăsta, am mers mai departe şi făceam la fel ca el. Şi vărul zicea: dacă ai văzut la mine, ai învăţat. De acu nea Radu (vorbea el către tata), Vasile al tău, nu mai are nevoie de mine. Vărul de la care am învăţat, făcea borcanele fără gât, iar tata le făcea gâtul şi îl finisa cu fichiaşul. Tata de acuma era bătrân, da nici nu mai vroia să înveţe.
Borcane, de pe la 16 ani, am început să fac. Borcanele se făceau cel mai greu, deoarece erau mari. Oalele acelea foarte mari, cum sunt cele de la muzeu, în care încap cam 2.000 de kg de grâu, sunt făcute prin presare. Se face o formă din lemn, din şipcă, un cofrag, şi pe ea se presează lutul, pe interior sau pe exterior. Când ardeai borcanele, se ardeau cu tot cu lemnul din care era făcut cofragul. Şi rămânea numai vasul. Lutul trebuie să aibe două degete, două degete jumate de lut, ca să fie rezistent, şi la urmă faci cuptor pe el, şi-l arzi.
Faci cuptor din cărămidă improvizat, că pe urmă îl strici. Apoi faci altul. Pentru fiecare vas faci cuptorul lui. Ştii ce pierzi? Numai şipca cu care faci cofragul. Atât numai şipca. Cărămida o foloseşti la alt cuptor. Cuptorul se poate face şi din ceamur, da eu zic că ei îl făceau din cărămidă.
Se vindea tare bine. Era prin ’47, ’48, ‘ 49, după război erau treburile astea. Era treabă bună, cine putea să lucreze, a făcut treabă bună.
Când a venit industrializarea, s-a dat totul peste cap, totul s-a stricat. Toate meşteşugurile s-au stricat, şi toate rânduielile sănătoase ale oamenilor. Se mai lucra pe ici pe colo, da nu în felul cum se lucrase înainte.
Înainte, în două zile, făceam şase sute de străchini. Trei sute pe zi mergeau. Eu vindeam cu cinci lei perechea, cana şi strachina. Un kilogram de fasole era doi lei, cu trei perechi de străchini luam un chil de brânză. Foarte mult făceam schimb.
Luam găini, brănză, peşte, ouă, ulei, făină, ca doar era marfa mea şi eu hotăram ce făceam cu ea. De Paşte aduceam acasă câte 500-600 de ouă. Ouăle ori le vindeam, ori le schimbam cu altceva, nu se stricau ele la mine. Nu prea folosea lumea banii, aşa mult ca acum.
Făceam obiecte, de la mici până la mari: vase de 30-35 de litri pentru murături, oale pentru mâncare, ulcioare pentru apă, păhărele pentru ţuică, pahare mai mari, căni pentru vin, platouri, farfurii, străchini, vaze pentru flori. Nu făceam oale pentru pus pe foc, pentru că lutul de la Peceneaga nu este bun pentru aşa ceva, se crapă.
Când am lucrat la Bucureşti la Combinatul Fondului Plastic am făcut şi oale de pus pe foc, oale pentru sarmale, pentru şefi, da au adus ei lutul de undeva din ţară.
Iarna făceam căniţe, ulcioraşe, pe care apoi le vindeam de sărbătoarea Moşii de vară. Atunci se vindea mult. Vindeam la Dăieni, Ostrov, Turcoaia, la târgul de la Horia, Topologul, Făgăraş, Măgurele, Calfa, prin toate satele din împrejurimi.
Nu trebuia să plec prea departe, că se vindea foarte bine peste tot. Când se apropiau Moşii de vară, nici nu intram cu căruţa în sat, că venea toată lumea la marginea satului.
Oamenii descărcau toată marfa. Nici nu luam bani până nu descărcam toată marfa. Asta se întâmpla până la colectivizare. După aceea am mai vândut, da nu prea te mai lăsau ei, ziceau ca să te ocupi de arătură. Aveam autorizaţie, plăteam taxe şi până la urmă lucram. Nu erau taxele prea mari, ne descurcam. Nu ne-au interzis niciodată lucrul cu lutul.
De prin anii 1960-1970 au cam început să apară ceramica făcută industrial şi nu prea se mai vindeau lucrurile făcute tradiţional. Atunci şi eu mi-am luat zborul de aici, din Dorobanţu, la Bucureşti, la Combinatul Fondului Plastic, unde am lucrat 25 de ani.
În anul 1972 am plecat la Bucureşti. Eu nu lucram oale pentru combinat, eu lucram numai la cuptoare. Combinatul avea secţie care lucra obiecte prin turnare.
Eu eram cu arderea obiectelor în cuptor. M-au găsit pe mine cel mai bun. Nu făceam obiecte pentru combinat, ci numai pentru artişti. Venea un artist la mine şi spunea: vreau zece platouri, sau zece amfore, sau borcane mari de un metru, un metru jumate. Artistul venea la mine şi ne înţelegeam.
Combinatul pe mine mă lăsa să lucrez fără să mă ,,atăce’’. Îmi făceam treaba la combinat, salariul era salariu, şi eu în timpul liber lucram pentru artişti.
Aveam un avantaj că mai luam un ban, nu stăteam numa în salariu. Era bine că nu se băgau nici ei peste mine, să zică: – domne nu ai dreptul.
Cei de la combinat, ştiau toţi că eu lucrez în timpul liber cu artiştii, da şi eu, ce aveam de muncă la combinat, făceam treabă de cea mai bună calitate. Niciodată nu am avut probleme. Cele mai multe obiecte fãcute de mine pentru artişti, erau platouri, de la 45 cm la 50 cm diametru. Iar artiştii le luau şi îşi făceau pe ele pictura. Mie nu-mi prea plăcea treaba asta, eu lucrez şi ei să ia banii. Când vedeam preţul unui platou în magazin, mă lua groaza.
Pe timpul ăla, un platou se vindea cu 30.000 de lei, da erau şi cu 50.000 de lei un platou, de-a lu Nedelcu Valeriu. Nedelcu Valeriu, era pictor. Vase făcute de mine şi pictate de Nedelcu Valeriu.
M-am speriat de preţurile astea. Şi culmea era că se vindeau. Luau străinii.
Eu am lucrat obiecte de lut, pentru mulţi artişti. Unul din ei, era Radu Tănăsescu. Plecase în Germania. Nu ştiu dacă a venit în ţară după revoluţie. Vindea numai în străinătate. Eu îi făceam abajoare din gresie şi el le potrivea aşa şi făcea lustre. Vindea domnule, vindea foarte bine. Gresia o aducea de la Sighişoara. Gresia ieşea la fiert, gălbuie la culoare, foarte frumoasă. Am avut chemare, de la Radu Tănăsescu, să lucrez în Germania, da nu m-au lăsat cei de la combinat să plec. Aveau nevoie de mine.
Artişti cu care am lucrat eu, au fost: Nedelcu Valeriu,Vaida Maria, Ivănceanca, Fărcaşiu, Radu Tănăsescu, sculptorul Ion Irimescu, şi alţii, da nu-mi mai aduc aminte cum îi cheamă.
Tare mi-a plăcut să lucrez cu sculptorul Ion Irimescu, Dumnezeu să-l ierte. Lui i-am preparat pământ de câteva ori. El modela statui, făcea statui din bronz, nu avea el treabă cu ăştia mici. Era cel mai bun. Şi acum când se vorbeşte de el la radio, sau la televizor îmi aduc aminte de clipele petrecute împreună, cu mare bucurie. Tare om cumsecade era domnul Irimescu. Era un om care ştia ce vrea. De aceea a făcut atâtea lucrări din bronz. Cele mai bune comenzi la el mergeau. El făcea macheta, făcea totul la combinat.
Eu am început munca în Bucureşti la un atelier în strada Buzeşti, acolo m-am angajat prima dată şi era mai bine. Da uite că m-a tras Combinatul Fondului Plastic. Tot de combinat, ţinea atelierul din strada Buzeşti.
Venea inginerul mereu şi zicea: nea Rusule nu mai primeşti nimic de la artişti, am nevoie de dumneata la combinat. Mai primeam eu câte unul, săracul, se ruga, şi după ora de program, băgam obiectele direct în cuptor. Avea şi el nişte figurine din pământ, şi îl ajutam, să-i fac un bine omului. Şi am mers aşa până în Crăciun când m-au tras la combinat. Asta se întâmpla în 1972. Mă angajasem pe 20 iulie, de Sfântul Ilie. A fost prima mea zi de muncă.
Combinatul Fondului Plastic era în spatele Casei Scânteii. Avea multe secţii: ţesătorie, sticlărie, olărit, tâmplărie, tipografie, turnătorie, ipsosărie. De aceea îi spunea combinat. Se făceau de toate. Făceam la un moment dat plăcuţe de radiant, cu multe găuri foarte fine. Din ele se făceau reşeuri, din acelea cu ardere completă, cum le zicea lumea, pe gaz metan. Eu ardeam plăcuţele.
Cuptoarele pe care lucram, erau pe gaz metan, mai bune decât cele pe lemne. Noi ardeam obiectele la temperatura de 1200 de grade C. Porţelanul îl ardeam la 1340-1360 de grade C, iar pământul roşu la 900 de grade C. Acolo aveam termometru, dar când lucram la ţară ,,măsuram temperatura cu ochiul’’.
Am ieşit la pensie în anul 1993. Aveam apartament în Bucureşti, da nu prea mi-a plăcut să locuiesc în capitală. Cât am lucrat în Bucureşti, asta era situaţia, trebuia să locuiesc acolo.
Da după ce m-am pensionat, l-am vândut şi mi-am cumpărat o casă în Cârjelari, aproape de Dorobanţu. Aici locuiesc cu soţia. Aici mă simt bine cu adevărat. ”
Articol si fotografii Cercetător – Valeriu Leonov
