Daca nu te duci in Delta, nu esti pescar adevarat! Vorba aruncata de un pescar mai batran, la o partida de pescuit pe o balta oarecare. O vorba care imi rasuna in cap pe drumul catre casa si nu-mi da pace. Asa ca ma intalnesc cu prietenii mei si impreuna punem la cale prima noastra iesire cu cortul, doar noi, fara parinti, in Delta Dunarii. Cu oarecare retineri, parintii nostri, unii dintre ei veterani ai Deltei Dunarii, isi dau acordul si incep sa ne instruiasca si sa ne impartaseasca din experienta lor, cum sa supravietuim in Delta. „Sa nu beti apa nefiarta din Dunare, sa nu va aventurati inot pe Dunare, sa nu faceti aia, aveti grija” etc, toate sfaturile posibile si imposibile pe care pe poate da un parinte grijuliu. Ne stabilesc si un traseu de urmat, se dau telefoane, se vorbeste cu nea Pricopca, cu nea Ilinca, totul este bine stabilit si planificat. Liste peste liste, cumparaturi, bagaje si gata: a sosit clipa plecarii.
Sase baieti cu varste intre 18 si 14 ani formeaza echipajul spre Delta anului 1992. Tinta propusa: Mila 23. Traseul stabilit de parintii nostri: Tulcea – Gorgova – Mila 23. Ajungem in Tulcea dimineata de tot, pe la ora 5. Avem ceva de asteptat pana la 12.30 cand pleaca pasagerul. Dar pana atunci avem treaba, trebuie sa facem restul de cumparaturi, sa luam autorizatiile de pescuit, asa ca ne formam echipe de cate 2 si ne trasam sarcinile ca un grup organizat ce suntem.
Drumul cu pasagerul pana la Gorgova este plictisitor. Abia cand debarcam intr-o viteza fantastica de pe vapor incepe adevarata noastra aventura. Nea Pricopca ne astepta cu barca pregatita sa ne traverseze pe malul celalalt la vechiul loc de campare al parintilor nostri, „la plopi”. Emotiile se tin lant la traversarea bratului Sulina, intr-o barca supraincarcata, vapoare ce trec amenintator pe langa noi facand valuri uriase. Nea Pricopca este foarte calm la toate acestea, face glume in continuu, doar este pe Dunare de-o viata. Debarcam, este destul de tarziu si dupa cum ne-au sfatuit parintii primul lucru pe care-l facem este sa instalam corturile, sa nu ne prinda noaptea. Maine trebuie sa le strangem si sa ne continuam drumul catre Mila 23.
Este ora 19.30, soarele incepe sa apuna si primul sfat primit se adevereste: au venit tantarii. Ne retragem in corturi. Afara se aude un zumzet continuu, infricositor, de la tantari. Sunt extrem de multi, sincer nu credeam ca pot exista atatia tantari, mai ales ca pana atunci nu am vazut sau auzit niciunul. Acuma seara, lucrurile s-au schimbat, teritoriul fiind ocupat de ei. Este greu sa adormim, nu suntem obisnuiti cu zgomotele naturii, totul parca se intampla langa tine. Se aud trosnete si fosnaituri. Parca sunt pasi. Parca vine cineva la noi. Pentru o clipa ne cuprinde teama, mai ales ca in zona nu mai este nicio tabara, suntem doar noi. Incepem sa vorbim tare si din cand in cand se mai “sacrifica” unul dintre noi sa iasa afara din cort sa vada ce se intampla. Cum era de asteptat nimeni nu ne dadea tarcoale, erau doar zgomotele animalelor din zona, ce incercau sa scape de tantari. Cuprinsi de oboseala, am adormit cu totii, tresarind din cand in cand. Este 6 dimineata si ne-am trezit mai obositi decat ne-am culcat. Tantarii au disparut ca prin minune. Avem o zi grea in fata, trebuie sa parcurgem 5 km pe jos cu toate bagajele pana la Mila 23. Mancam ceva, corturile s-au mai uscat, le strangem si plecam. Deja soarele a inceput sa arda cumplit si noi ne taram cu bagajele voluminoase. Am parcurs 1 km si parca mergem de zile intregi. Suntem lac de sudoare si epuizati. Nu este chiar asa de simplu cum parea la momentul planificarii excursiei. Asa ca ne oprim si facem o baie sanatoasa in Dunare. Suntem salvati! Gasim un nene care are o caruta si ne cara bagajele pana la Mila. Aici ne asteapta nea Ilinca cu barca si ne trece Dunarea Veche catre un superb loc de campare, un minigolf cu o iarba deasa, strajuit de o padurice de lastaris! Este superb locul si suntem foarte incantati. Este devreme, asa ca nu mai rabdam si scoatem unditile ca sa testam locul. Incredibil! Caras dupa caras! Si nu oricum, ci numai la jumatate de kg! Am ajuns in Paradis! Facandu-ne meandrele, a sosit timpul sa ne instalam tabara si sa facem de mancare. Nea Ilinca, ne-a aratat cum sa facem vatra focului, cum sa depozitam gunoiul si ne-a facut prima ciorba de peste, asa cum se face locului, cu apa de Dunare apoi s-a retras catre casa, urmand sa ne mai viziteze.
Istoria se repeta la lasarea intunericului, tantarii cu zumzetul lor enervant ocupandu-si teritoriul. Noaptea nu ni s-a mai parut asa de infricosatoare, incepand sa ne acomodam cu toate zgomotele din jur.
Am mancat peste din belsug, am prins la carasi cum nu am mai prins toata viata mea. Prindeam si eliberam, pastrand cativa pentru mancare. Organizarea pefecta, fiecare dintre noi avand sarcini bine trasate, astfel incat chestiile administrative sa nu ne rapeasca foarte mult timp. Cum majoritatea pescuiam, fiecare se ocupa de cate ceva: unul aproviziona tabara cu lemne, altul pregatea pestele pentru gatit, altul curata legumele, altul prajea pestele, altul facea ciorba si tot asa, astfel incat partea de gatit nu ne ia mai mult de o ora.
La un moment dat am hotarat sa trecem la fapte mai mari, satui de carasi, asa ca am plecat catre canalul Sontea sa dam la crap. La 200 de metrii de noi, gasim o alta tabara. Doi pescari din Bucuresti, erau campati de o luna de zile. In apa, in fata taberei, parcati ca niste sumarine, se vedeau niste namile de crapi si somni uriasi. Carasii nostrii paleau in fata acestor capturi. Foarte de treaba, oamenii ne cer sa le aratam monturile noastre. Se uita la lansete, zambesc si apoi incep sa ne explice cum sa pregatim lansetele pentru a prinde si noi asemenea crapi si somni, cu ce nada sa dam, de unde sa scoatem rame, la ce ore sa plecam la pescuit si locurile de pescuit. Am ascultat atenti si am pus in aplicare toate sfaturile astfel incat rezultatele au fost pe masura. Cateva capturi de crapi intre 3 -6 kg au schimbat pretentiile noastre. Entuziasmati, am hotarat ca este timpul sa exploram mai profund locurile astea minunate, asa ca am inchiriat o barca. Zis si facut. Asa ca am plecat vaslind voiosi catre lacul Ligheanca, chinuindu-ne sa strunim ditamai barca in lupta cu apa. Am intrat pe lac, intr-un final si am marcat locul de intrare, asa cum am fost sfatuiti. Un loc superb, cu nuferi, pelicani, cormorani, cateva lebede albe, o minunatie. Am ajuns la locul recomandat pentru stiuca si ne-am dezlantuit. Asa incepatori cum suntem, cu sculele rudimentare pe care le avem, luam 6 bucati de stiuca si un biban urias. A fost un succes si este timpul sa ne intoarcem la tabara. Drumul la intoarcere este mai anevoios, noroc ca am semnat locul de iesire din lac, ca nu-l mai nimeream. Ziua urmatoare hotaram sa testam pescuitul la crap din barca pe canalul Sontea. Ce sa mai spun? Alt stil de pescuit, total diferit de ceea ce stiam pana acuma. Dar ne-am descurcat onorabil si de data aceasta. Iar ca sa nu intram cumva in monotonie am hotarat sa mergem si dupa somn. Zis si facut! Locul de testare, un canal din spatele taberei, la 50 m distanta. Un canal artificial, ingust, in unele portiuni atinge 15 m latime si cu adancime de 2-3 m. Ce sa mai spun? Delirul pescarului! Zeci de somotei intre 500 grame si 4 kg, la care nu faceai fata la o singura lanseta. Ca de obicei, pastram cativa pentru mancare si ne intoarcem la tabara complet impliniti. Timpul s-a scurs, a fost o experienta de neuitat sa traiesti in salbaticie, practic sub cerul liber, sa te autogospodaresti, sa realizezi tot ceea ce ti-ai propus si dorit si mai ales, totul sa se termine cu bine! Aceasta a fost iesirea de debut cu cortul in Delta Dunarii. Vreme de 14 ani, am explorat salbaticia Deltei, campand in diverse locatii, respectand natura.
Echipa Delta-1992: Nicu, Serban, Mihai, Emil, Adi si Razvan
