Cale lungă am bătut până-n Delta Dunării pentru întâlnirea cu doamna știucă. Plecarea, ca de obicei, devreme, când soarele abia își face apariția pe la ora 6 dimineața. Ne-am urcat în barcă și am pornit hotărâți să cucerim lacurile Trei Iezere și Bogdaproste, în căutarea celebrei știuci.
Ziua începea promițător. Soarele strălucea pe cer, aveam și câțiva nori de decor, iar vântul rupea ușor luciul apei fix cum scrie în manual. Barca înainta exact cum trebuia, iar noi aveam deja câteva ponturi fierbinți despre nălucile momentului (vezi foto :)) și locurile „secrete” unde știucile așteptau nerăbdătoare să fie prinse. Numai că socoteala de acasă cu cea din baltă nu prea s-a potrivit.
Am început bine cu câteva capturi, dar, ca într-un scenariu clasic de film, natura nu a vrut să ne lase să triumfăm prea ușor. Fix în momentul de mare euforie, vântul a început să sufle cu forță, parcă având un contract cu știucile pentru a ne ține departe de ele! Lansam cu nădejde nălucile, încercând să ne poziționăm pe vânt, dar barca părea că are propria ei direcție. Era mai greu să controlăm barca decât să pescuim!
După câteva ore de luptă cu vântul și câteva capturi simbolice, cât să ne țină ocupați, cerul s-a întunecat brusc. Nori grei au pus stăpânire pe deltă și, ca într-un film de groază, a început să tune și să fulgere. Ploaia nu s-a lăsat așteptată și, dintr-o dată, ne-am trezit în mijlocul unei furtuni pe cinste.
Ce să faci într-o asemenea situație? Departe de orice așezare omenească sau de vreun copac care să ne adăpostească, ne-am ancorat lângă mal. Ne-am tras repede pelerinele de ploaie (care, sincer, erau mai degrabă pentru decor decât pentru protecție), ne-am ascuns cât de bine am putut și am așteptat să treacă furtuna, râzând și glumind despre cum ne-am transformat în „captivii deltei”.
Dar, ca orice furtună care se respectă, după ce ne-a udat din cap până-n picioare, a venit cu o surpriză. Când ploaia s-a oprit, un curcubeu superb a apărut pe cer, ca un fel de „mulțumesc” din partea naturii. Delta, după toată agitația, părea mai liniștită ca niciodată.
Cum ploaia și vântul s-au oprit, ne-am întors la treabă. Și, cum se spune că după furtună vine soarele (și știucile), am început iarăși să prindem câteva exemplare. Nu erau ele mari, doar „știuculițe”, dar spre bucuria noastră, au reapărut după trei ani de absență acută din delta. Toate au fost eliberate înapoi în apă, așa cum ar trebui să facă orice pescar conștient.
Ce am căutat și ne-am dorit am avut: câteva știuci. Delta, ca întotdeauna, ne-a oferit mai mult decât am cerut – poate nu neapărat prin cantitatea de pește, ci prin aventurile și amintirile create, care ne-au făcut să zâmbim chiar și în mijlocul furtunii.
